Maybe I should settle for the fact that it’s no longer a taboo subject, just a very sensitive one and not even bring it up. Not to upset anyone, not to create waves or discomfort.

But the reality is that as much as we might like to turn a blind eye and reject everything that is different from us or that we don’t understand, the world will continue to exist beyond our field of vision and preferences.

And that traditional box in which we hide every atom that we think has no place in our egocentric galaxy, not only makes us ignorant, sometimes hypocritical, cowards, but also suppressors and maybe even oppressors.

But we have choices: we can perpetuate the same flawed relationships we’ve had in our lives, like other holy traditions; or we can grow as a society but also as individuals and learn to accept each other. Maybe we can also accept that not everything is about us, and life doesn’t have to be about conflict either. People are not only heterosexual; we are not monochromatic; none of us fit neatly into a box, and nothing is as simple as we’d like it to be. But it can be simplified.

I want to not be outraged, not to upset anyone, not to create waves or discomfort… but when lives are lost due to ignorance, it seems that my ignorance makes me complicit.

I propose, therefore, that we stop pretending that the image of a flawless person is achievable, healthy or even a pleasant one. I propose that we prioritise the need to understand, not the need to reject. Curiosity is sexy.

I propose that we start working on creating some values, not just opinions. Because, I don’t know about you, but what really makes me uncomfortable is the idea of a child not feeling safe around their parents. That the stigma is so great that a parent would rather beat homosexuality out of a child than accept such a social defeat. A stigma that, admittedly, we only inherited, but which we refuse to let go of.

We refuse to love our children more than we love social status… We feel so small that we keep dragging this infusion of validations behind us. I’d feel sorry for us if my heart wasn’t already broken because of all these souls we’ve forced to hide and feel rejected by such a shallow and deeply flawed society.

It’s not emotional blackmail or anything, but I still have hope for us.

ro

Poate ar trebui să mă mulțumesc cu faptul că nu mai este un subiect tabu, ci doar unul foarte sensibil și să nici nu-l aduc în discuție. Să nu supăr pe nimeni, să nu creez valuri sau disconfort.

Dar realitatea este că oricât de tare ne-ar plăcea să strângem din ochi și să refuzăm tot ce ne este diferit sau nu înțelegem, lumea va continua să existe și dincolo de câmpul vizual și preferințele noastre.

Iar cutia aia tradițională în care ascundem fiecare atom care credem că nu-și are locul în galaxia noastră egocentrică, nu ne face doar ignoranți, uneori ipocriți, lași, ci și supresori și poate chiar asupritori.

Avem însă alegeri: putem să perpetuăm aceleași relații defectuoase pe care le-am avut în viețile noastre, ca pe alte tradiții sfinte; sau putem să creștem ca societate, dar și ca indivizi și să învățăm să ne acceptăm. Poate să acceptăm și că nu totul este despre noi, iar viața nu trebuie să fie compusă din conflicte. Oamenii nu sunt doar heterosexuali; nu suntem monocromatici, niciunul dintre noi nu încape perfect într-o cutie și nimic nu este atât de simplu pe cât ne-ar plăcea să fie. Dar se poate simplifica.

Vreau să nu fiu revoltată, să nu supăr pe nimeni, să nu creez valuri sau disconfort… dar când se pierd vieți din cauza ignoranței, pare că ignoranța mea m-ar face complice.

Propun, deci, să nu ne mai prefacem că imaginea de om impecabil este una realizabilă, sănătoasă sau măcar una plăcută. Propun să prioritizăm nevoia de a înțelege, nu cea de a respinge. Curiozitatea e sexi.

Propun să începem să lucrăm la a ne crea niște valori, nu doar opinii. Pentru că, nu știu despre voi, dar ce îmi creează mie cu adevărat disconfort este ideea că un copil nu se simte în siguranță lângă părinți. Că stigma este atât de mare încât un părinte preferă să lovească homosexualitatea afară din copil decât să accepte o astfel de învingere socială. Stigmă pe care, ce-i drept, noi doar am moștenit-o, dar la care refuzăm să-i dăm drumul.

Refuzăm să ne iubim copiii mai mult decât iubim statutul social… Ne simțim atât de mici încât târâm veșnic după noi o perfuzie de validări. Mi-ar părea rău de noi dacă nu mi s-ar frânge inima de oamenii pe care i-am făcut să se ascundă și să se simtă respinși de o societate atât de superficială și profund imperfectă.

Nu-i șantaj emoțional, sau ceva, dar eu încă mai am speranță în noi.