You, keeping my picture on your profile, feels like Norma Bates decaying in her window seat. Because I’ve been away from you for so long, far too long for you to claim anything – a whole lifetime, one could say.

I know your weird story, and that has always, without exception, forced me to forgive your behaviour.

Years have passed, and I’ve witnessed how easily you utter words – saying whatever needs to be said; the purpose matters. I’ve seen how you can hurt someone and then blame them. I’ve watched you orchestrate your family life, witnessed the pointless games, and felt the echoing cruelty.

Many years have passed when everything revolved around you – you were the victim, you were the hero, you were whatever you wanted to be in the absence of someone to correct you.

You’ve created your own story in which your children were either merciless monsters or innocent chicks saved from the fire; they were either your devoted army or scoundrels who poisoned your wine.

I no longer want to be a part of any of your stories, mother.

ro

Tu, păstrându-mi poza la profil, se simte ca Norma Bates putrezind pe scaunul ei de la fereastră. Pentru că sunt de prea mult timp departe de tine să mai poți pretinde ceva, de o viață de om ai putea spune.

Îți cunosc ciudata poveste și asta m-a obligat mereu, fără excepție, să-ți scuz comportamentele.

Și au trecut ani în care te-am văzut cu câtă ușurință rostești cuvinte – orice e necesar să fie spus; scopul e vital. Am văzut cum poți să rănești un om și apoi să-l învinovățești. Am văzut cum îți calculezi viața de familie, am văzut jocurile inutile. Am simțit răutatea cu ecou.

Au trecut mulți ani în care totul a fost despre tine – ai fost victimă, ai fost erou, ai fost exact ce ai vrut tu să fii în absența cuiva care să te corecteze.

Ți-ai creat propria ta poveste în care copiii ți-au fost ba monștri fără milă, ba niște puișori salvați din foc; ți-au fost ba oaste devotată, ba mișelii care ți-au otrăvit vinul.

Eu nu vreau să-ți mai fiu nimic în niciuna dintre povești, mamă.