We’ve known each other for exactly seven years.

It was love at first sight, but I didn’t tell him that. I didn’t tell myself either, not at first.

I didn’t have time for him, and I had no idea what might await me if I let him into my life. There was no question of getting close; it wasn’t the right time.
I had a plan, you know: he would stay with me until he got back on his feet. That was it.

But, cliché or not, I couldn’t let him go anymore.
He had a broken pelvis that had just been repaired. He was fragile and young.
He had perfectly round, black eyes, and a humble soul.

And he looked at me full of hope, without hesitation.
He looked at me as if I was everything he wanted or hoped for: security.
I could feel him close.

He came into the house, and since then, we’ve been together.
He’s the accomplice, the co-pilot, my best friend, my constant for seven years.

We’ve seen parts of the world together; we’ve been to coffee shops and exhibitions together. He’s been with me at school and at the office.
We’ve been poor and rich, happy and frustrated—or hysterical—all together.
We’ve discovered painting, written stories, and enjoyed life together.

He still looks at me with that same humility.

A relationship with a dog, if you must know, is something a bit special.

Hard to describe, but I’ll try:

My dog makes me attentive. I know he can’t tell me what he needs, so I pay attention to him. It’s become a general habit.

I know his traumas, and that makes me responsible for the environment I expose him to. It helps me understand his reactions, fears, and joys…
And, somehow, doing this for him, I’m also doing it for myself.

My dog warns me when I’m not okay.

He’s been a temporary brother to all sorts of sick animals, many of which he found himself.

He’s shared the passenger seat, without protest, whenever necessary. As long as it was needed, because he doesn’t have patience for pointless socialising.

He’s shown me what acceptance, unconditional love, joy, and peace mean. But also chaos, I won’t lie.

My dog makes me act like an idiot without hesitation.

I sing Johnny Cash’s “You Are My Sunshine” to my dog almost every morning. And he still loves me.

For many reasons, I feel safe with him. He’s my team.

He makes me laugh and enjoy simple things.

He constantly surprises me. Still.

I’m a hero to him… at least at mealtime and when I save him from those evil fireworks.

I love him with all his often imperfect gestures.

We’ve seen each other vulnerable and stayed close in a natural, transparent, and simple way.

My dog is bored by all my jokes and doesn’t let himself be tricked by anything. Almost anything.

We have so many rituals, games, and gestures of our own. It’s special.

And let me tell you, you don’t know what happiness looks like until you see a dog wagging not just its tail, but its entire strange body in joy, just because you’ve come home. Simply because you’ve come.

Such a pure, naive being, unshakable in how it feels about you. No matter who you are, it doesn’t even matter.

He has an immense amount of understanding and patience with me. I owe him a lot.

(Super)Mario makes me want to keep going, even when I’m lacking motivation.

I’m grateful to have him in my life; so much so that I’m allowing myself to be a little sentimental now.

I don’t think I’ve ever been a superficial person, but from the first dog I met, that was never even an option anymore.
Strange, right? How an animal can make you more human.

I sometimes see myself in him; for example, when he rests his head on me. We have similar needs, and he expresses them simply.

He’s so sensitive, loving, attentive, and caring; intelligent, consistent, forgiving, sincere, playful, handsome.
He has a fascinating personality.

I’m still learning from him. Important things.

I love him!

He’s great.

Please adopt!

ro

De exact 7 ani ne cunoaștem.

A fost dragoste la prima vedere, dar lui nu i-am zis asta. Nici mie la început.

Nu aveam timp de el și nici idee despre ce m-ar putea aștepta dacă îl primesc în viața mea. Nici nu s-a pus problema să ne apropiem, nu era momentul.
Eu aveam un plan, să știi: stă cu mine până se pune pe picioare. Atât.

Da’, clișeu sau nu, n-am mai putut să-i dau drumul.
Avea bazinul rupt și proaspăt reparat. Era fragil și puști.
Avea niște ochi perfect rotunzi, negri și umili.

Și mă privea plin de speranță și deloc reticent.
Mă privea ca și cum reprezentam tot ce voia sau spera să aibă: siguranță.
L-am simțit aproape.

A intrat în casă și de atunci am rămas împreună.
Este complicele, copilotul, prietenul meu cel mai bun, constanța mea de 7 ani.

Am văzut părți din lume împreună; am fost la coffee shop, dar și la expoziții împreună. A fost cu mine și la școală și la birou.
Am fost săraci și bogați și fericiți și frustrați sau isterici, tot împreună.
Am descoperit pictura, am scris și ne-am bucurat de viață împreună.

La fel de umil privește și acum.

Relația cu un cățel, dacă vrei să știi, este una ceeeva mai deosebită.

Destul de greu de descris, da-ncerc:

Câinele meu mă face atentă. Știu că nu-mi poate spune ce nevoi are, așa că sunt atentă la el. A devenit un obicei general.

Îi cunosc traumele și asta mă face responsabilă de mediul la care-l expun; mă ajută să-i înțeleg reacțiile, temerile, bucuriile…
Și, cumva, făcând asta pentru el, implicit o fac și pentru mine.

Câinele meu mă atenționează când nu sunt bine.

A fost frate temporar pentru tot soiul de animale bolnave, multe găsite chiar de el.

A-mpărțit scaunul din dreapta, fără să se opună, oricând a fost nevoie. Cu condiția să fi fost nevoie, pentru socializare inutilă n-are răbdare.

Mi-a arătat ce înseamnă acceptarea, iubirea necondiționată, bucuria, liniștea. Dar și haosul, n-o să te mint.

Câinele meu mă face să mă comport ca un idiot fără să ezit.

Câinelui meu îi cânt Johnny Cash (you are my sunshine) în aproape fiecare dimineață. Și încă mă iubește.

Din foarte multe motive mă simt în siguranță lângă el. Mi-e echipă.

Mă face să râd și să mă bucur de lucruri simple.

Mă surprinde constant. Încă.

Sunt un erou pentru el…cel puțin la ora mesei și când îl salvez de maleficele artificii.

Mi-e drag cu toate gesturile lui deseori defectuase.

Ne-am văzut vulnerabili și ne-am fost aproape într-un mod firesc și transparent. Și simplu.

Avem atâtea ritualuri, jocuri, gesturi ale noastre. E special.

Și dă-mi voie să-ți spun, dar nu stii cum arată fericirea până nu vezi un cățel dând nu din coadă, ci din tot corpul lui ciudat, de bucurie că ai venit. Doar pentru că ai venit.

O ființă atât de pură, naivă și de neclintit din ce simte pentru tine. Indiferent cine ești, nici nu contează.

Câinele meu e plictisit de toate glumele mele și nu se mai lasă păcălit de nimic. De aproape nimic.

Are enorm de multă ințelegere și răbdare cu mine. Îi datorez mult.

(Super)Mario mă face să vreau și când îmi lipsește motivația.

Sunt recunoscătoare că îl am în viață; atât incât îmi dau voie să fiu siropoasă acum.

Nu cred că am fost vreodată un om superficial, dar, de la primul cățel pe care l-am cunoscut, asta nici n-a mai fost o opțiune.
Ciudat, nu? Cum un animal te poate face mai uman.

Mă regăsesc de multe ori în el; când își lasă capul pe mine, de exemplu. Avem nevoi similare, el le exprimă necomplicat.

E atât de sensibil, iubitor, atent și grijuliu; inteligent, consecvent, iertător, sincer, jucăuș, chipeș.
Are o personalitate fascinantă.

În continuare învăț de la el. Lucruri importante.

Îl iubesc!

Îi fain.

..adoptă! www.dogshope.ro